Filiala Uniunii Artistilor Plastici sau Asociatia Filiala Uniunii Artistilor Plas­tici, doua „ structuri societare institutionalizate” distincte cu prevederi statutare identice. Filialele teritoriale si Asociatiile Profesionale Afiliate. Dupa Marea Unire din 1918, ca rezultat al democratizarii societatii romanesti, au aparut forme de organizare profesionala, non guvernamentale, apolitice, pe diferite domenii si specialitati. Astfel se constituie Sindicatele Mixte de Artisti Plastici din Romania, prin anii 20, a caror activitate a fost benefica pana in 1950. Actuala Uniune a Artistilor Plastici din Romania este continuatoarea jutidica a sindicatelor respective. Artistilor, sindicatele pana la venirea la putere a regimului comunist, le-a garantat protectia cuvenita prin statutul lor democratic, consfintit de Constitutia din 1923, cosiderata printre cele mai valoroase din Europa la acea veme, care asigura libertatea de creatie si de exprimare artistica, optiunile tematice, stilistice, gandirea artistica proprie, acestea facand parte din depturile inalienabile ale artistilor. In 1950, prin decret de stat, ia fiinta Uniunea Artistilor Plastici, (U.A.P.) organizatie profesionala, non guvernamentala, apolitica, de utilitate publica romana care se dorea o continuare in plan superior a sindicatelor mixte. Cat de apolitica si de superioara a fost, s-a dovedit timp de 40 de ani, cand, pentru a deveni membru de uniune trebuia sa indeplinesti o serie de conditii, uneori restrictive, impuse de politica partidului unic. Imixtiunile in viata U.A.P. practicate de statul si partidul comunist roman, au devenit o practica curenta determinand un mare deserviciu artei plastice din Romania. Despre evolutia artelor plastice romanesti si viata creatorilor din acest domeniu, numai o istorie a artelor obiectiva, alcatuita dupa criterii axiologice ferme si riguroase stiintific, necenzurata, ar contribui la o ierarhizare valorica dreapta, absolut necesara a operelor si artistilor. O astfel de intreprindere ar putea lamuri aportul acestei institutii la viata artistica a Romaniei timp de o jumatate de secol, si ar conduce la realizarea unor reparatii morale mult asteptate, fata de artistii discriminati pe criterii ideologice si politice. Dupa 1990, tot prin lege, se revine la preceptele statutare valoroase ale vechilor sindicate, la care s-au adaugat prevederi noi, adaptate la noul statut social si moral al artistilor, stabilindu-se noi drepturi si indatoriri ale membrilor U.A.P. Datorita starii de euforie „ revolutionara” post-decembrista, din dorinta de a descentraliza „ centralismul democratic” de tip stalinisto- comunist, conducatorii de pe „ Dambovita”, ai artistilor plastici din Romania au realizat o structura organizatorica bilibistrocizanta a uniunii, prin care se introduc alaturi de filialele ce decurg din principiul logic al teritorialitatii, Asociatiile Profesionale Afiliate, un fel de „ ciupercute” din „ provincie” cu autonomie structurala si economica, (sic.) cum ar spune englezul „pictures in pictures” Ca toate lucrurile incurcate si confuze care s-au incetatenit la noi, in materie de legislatie dupa 1989, este si statutul breslei plasticienilor din Romania. Dupa o lectura chiar si sumara, orice om cu putin discernamant poate descoperi o sumedenie de inadvertente de tip juridic, de formulare lingvistica, care creaza confuzii si dileme derutante si negative pentru unii, benefice pentru altii. De astfel de confuzii se bucura si actuala conducere a artistilor din Sibiu. In urma cu 4 ani, vechea conducere avandu-l ca presedinte pe sculptorul Mircea Ignat a fost schimbata abuziv ( adunarea de alegeri nefiind statutara din lipsa de cvorum). Procesul verbal al adunarii respective consemneaza elocvent acest fapt. Atunci s-a profitat de confuzia statutelor celor doua unitati ale U.A.P. deteminata si folosita de catre si in interesul actualei echipe de conducere, inlocuindu-se filiala U.A.P. cu asociatia profesionala paradoxal denumita „ Asociatia Filiala U.A.P.” De patru ani activitatea Filialei U.A.P. s-a diminuat si degradat atat in plan artistic cat si organizatoric, ajungand in prag de autodizolvare fiind treptat suplinita „ Asociatia Filiala U.A.P.” care functioneaza, daca nu ilegal, oricum dupa bunul plac al conducerii acesteia care nu repreprezinta decat numai o parte dintre membri ai U.A.P. Nu este acest context locul in care sa se rezolve problema Filialei U.A.P. Sibiu. De pe urma acestei confuzii, dilema artistilor plastici sibieni devine tot mai mare, fiind in folosul celor care sunt interesati sa o perpetueze. In ciuda acesei situatii, de loc normala, artistii sibieni continua sa creeze si sa incante ochii sibienilor cu opere originale si valoroase. Un astfel de creator, care ne invita sa trecem mai usor peste problemele grele ale vietii cotidiene, este talentatul pictor Ion Constantinescu a carui expozitie personala de exceptie, s-a deschis de curand la Galeria de arta a U.A.P. din Sibiu, aflata in Piata Mare nr.12. Dincolo de valoarea artistica incontestabila a lucrarilor, expozitia este un bun prilej de dezbatere a problemelor si destinatiei artei moderne, intr-o societate care cultiva cu preponderenta mercantilismul, prostul gust si superficialitatea cum este cea romaneasca dupa 1989.

In prezent protectia mediului reprezinta una dintre problemele globale ale omenirii, aflata intr-o stransa legatura cu dezvoltarea economica. Protectia mediului poate fi caracterizata prin dinamism, evolutia sa urmand dezvoltarea tehnologica si problemele complexe cu care se confrunta economia mondiala. Tarile dezvoltate dispun de nume­roase organizatii, asociatii si organisme, guvernamentale si neguvernamentale, finantate si cu o infrastructura dezvoltata, care desfasoara activitati si exercita o influenta puternica in domeniul protectiei mediului. In Europa de Vest isi desfasoara activitatea partide politice ecologiste, ce sustin o legislatie din ce in ce mai complexa in domeniul protectiei mediului. In S.U.A. functioneaza alte tipuri de organizatii, comparativ cu Europa insa, preocuparile lor sunt similare, iar in multe cazuri mult mai eficiente: World Watch Institute, din Washington este unul dintre cele mai prestigioase institute care elaboreazaanalize inter disciplinare cu caracter global, preocupari importante manifestandu-se in ceea ce priveste pericolul depasirii unor praguri in utilizarea resurselor planetei, men­tinerii echilibrului ecologic etc (www.worldwatch.org). In Romania, odata cu aderarea la structurile europene, procesul de elaborare legislativa se afla in plina desfasurare, un pas important fiind reprezentat de elaborarea Legii protectiei mediului. In cadrul acestei legi, se subliniaza importanta participarii organizatiilor neguvernamentale si a populatiei la elaborarea si aplicarea deciziilor referitoare la protectia mediului. In acest context, informatia de mediu reprezinta un liant intre ansamblul actorilor care “joaca” pe scena economica si sociala. Prin imbunatatirea accesului publicului la informatia disponibila de mediu se urmareste, pe de o parte, sprijinirea constienta a deciziei din acest domeniu si, pe de alta parte, o informare si o educare a publicului in vederea eliminarii unor moduri nondurabile de consum. Ignorarea problemelor de mediu, atat in societatea romaneasca, dar si pe plan global, are mai multe cauze, intre care se disting: dificultatile economice cu care se confrunta majoritatea membrilor societatii; insuficienta sau chiar lipsa educatiei; lipsa unei informatii complete si corecte; lipsa unei legislatii adecvate etc. Nu putem omite insa faptul ca, reactia societatii la impactul degradarii mediului este conditionata, intr-o masura insemnata, pe langa existenta si functionarea sistemului legislativ, de o sustinere financiara corespunzatoare. Nu de putine ori perioada contemporana a fost denumita “epoca informationala”. Modalitatile concrete de productie, comunicare, cunoastere etc. au cunoscut o evolutie rapida, determinata de numerosi factori, intre care cei tehnologici sunt primordiali. In acest context, culegerea, transmiterea, prelucrarea si diseminarea informatiei reprezinta actiuni esentiale. Aflata in fata unei degradarii continue a mediului inconjurator, ome­nirea incearca sa construiasca un nou tip de dezvoltare – dezvoltarea durabila, care urmareste armonizarea, pe termen lung, a necesitatilor productiei si consumului, pe de o parte, si protejarea unui mediu propice vietii, pe de altaparte. Din perspectiva elementelor enuntate anterior, politicile ecologice trebuie sa vizeze cel putin doua aspecte, si anume: managementul ecologic, prin care se va urmari amendarea tuturor deciziilor politice, economice si sociale din punct de vedere ecologic si informatia ecologica. Informatia ecologica este un element care comporta cel putin doua componente (Iosif, Gh. si colab.-“Ecomar­ketingul societatilor comerciale”): - din punct de vedere tehnic, informatiile transferate catre utilizatori sau cei interesati trebuie sa fie de buna calitate, transmiterea putandu-se efectua pe orice formade suport; - comunicarea cu publicul si schimbarea mentalitatii (si ulterior, drept consecinta, a comportamentelor) in raport cu mediul. Comportamentul ecologic se obtine numai in urma cunoasterii problematicii in totalitatea si complexitatea ei. In perioada urmatoare, politicile statelor membre ale Uniunii Europene, vor avea o dimensiune ecologica. Toate proiectele de acte normative vor trebui sa tina seama de impactul aplicarii lor asupra mediului inconjurator. Astfel, punctele cheie ale strategiilor de protectie a mediului vor fi (Brown, R.L.,-“Eco-economia. Crearea unei economii pentru planeta noastra”): - parteneriatul dintre autoritatile centrale si locale, agentii economici si public; - repartizarea responsabilitatilor intre protagonistii dezvoltarii; - stabilirea unor standarde minime referitoare la protectia mediului; - stimularea fiscalasau economicapentru produsele si serviciile “prieteni” ai mediului; - necesitatea informarii si educarii publicului; - stimularea cercetarii-dezvoltarii in domeniul mediului. Se impune, de asemenea, infiintarea unor structuri de relatii publice in toate organizatiile implicate in domeniul protectiei mediului, prin intermediul acestor structuri putandu-se realiza o comunicare eficienta, informatiile circuland mai rapid in interiorul fiecarei institutii, dar si intre institutii; intre institutii si societatea civila, mass-media etc. O politica economica care afiseaza drept obiectiv o crestere „moderata” si „respectuoasa” fata de mediu inseamna ca a acorda mediului toata atentia merita tareduce realizarea obiectivelor de protectie a mediului la o problemade apreciere discre­tionara, secundara in raport cu ritmul de crestere economica. Pe viitor nu va mai fi suficient sa se contureze cu ajutorul unor formule echivoce dificultatile de integrare ale politicii economice si ale politicii de protectie a mediului, pastrandu-se o conceptie „reparatorie” despre politica de protectie a mediului (Constan­tinescu, N. N. ,-“Economia protectiei mediului natural”). In prezent, in cadrul strategiei de ansamblu privind politicile de protectie a mediului se disting doua orientari caracteristice, strategia cu caracter anticipativ si strategia de integrare (Stoian, M.,-“ Ecomarketing”). Strategia cu caracter anticipativ s-a realizat, in mod progresiv, in cursul ultimilor douazeci de ani prin aplicarea a diferite metode. Aceste metode au inclus: prognoze privind cresterea economica si progresul tehnic in anumite sectoare care pot influenta calitatea mediului precum si evolutia consumului de resurse naturale si a nivelului productiei de deseuri, extinderea utilizarii principiului „cine polueaza plateste” si evaluarea preturilor resurselor, intrebuintarea pe scara mai larga a studiilor de impact ecologic in cadrul conceptiei si planificarii proiectelor, controlul mai puternic al productiei. Strategia de integrare este adesea strans legata de strategia cu caracter anticipativ, acestea completandu-se reciproc. Dupa declaratia din 1985 si Declaratia de la Rio tarile membre ale OECD acorda o importanta deosebita integrarii. In acest context, integrarea se poate manifesta sub douaforme: - in domeniul formularii obiectivelor politicilor de protectie a mediului; - in domeniul perfectionarii mijloacelor pentru a atinge aceste obiective atat in interiorul mediului, cat si in relatiile mediului cu sectoarele economiei. (va urma)

Topirea calotei glaciare va duce la acest conflict care este foarte posibil sa degenereze intr-un adevarat razboi, un “Al doilea Razboi Rece” de data asta la propriu, pentru resursele existente in calota glaciara a Arcticii. Alte pericole care vor aduce multe probleme omenirii, pot fi ecarturile tot mai mari dintre societatile sarace si cele bogate. Deoarece societatile industrializate sunt motivul incalzirii globale, efectele sale au repercursiuni mai puternice asupra societatilor sarace sau in curs de dezvoltare. Pentru toate aceste conflicte se preconizeaza ca se vor face putine eforturi in viitor pentru rezolvarea lor. Specia­listii incalzirii globale au configurat deja modificarile prin care va trece planeta in urmatoarea suta de ani. Aceste modificari vor fi simtite cel mai mult in zonele urbane foarte aglomerate. Se va simti o lipsa a resurselor naturale, o scadere a re­sur­selor de apa, a hranei, sanatatea va fi pusa la grele incercari, vor aparea multe cazuri de boli respiratorii, alergii, boli cardiovasculare si gastrointestinale. Efectele incalzirii globale sunt graduale si exista posibilitatea ca guvernele lumii sa ia masuri necesare pentru ca populatia sa se adapteze la noile conditii. Dar aceste masuri tin de strategia, educatia, ajutor etc, elemente care nici in prezent nu sunt usor manevrabile. Iar ceea ce lipseste cel mai mult in realizarea acestui lucru este vointa politica din partea multor state, ca de exemplu Statele Unite si problema Proto­colului de la Kyoto. Atunci cand apare problema economica, multe state se retrag si nu se gandesc indeajuns la efectele pe care le produc in lume. Dar un lucru este totusi imbucurator, acela ca multi economisti si-au dat seama ca o cooperare intre economie si mediu va fi benefica pentru viitorul nostru si vom reusi sa lasam generatiilor un Pamant locuibil. Planeta trece printr-o perioada de schimbari climatice globale fara precedent, cu multiplu impact, pentru care activitatea umana este in mare parte responsabila. Pentru a atenua aceste efecte, GIEC preconizeaza o reducere a emisiilor globale a gazelor cu efect de sera, in 2050 cu 50 pana 85% sub emisiile existente in 1990, obiective stabilite in cadrul summitului de la Copenhaga (07-18 decembrie 2009), ceea ce urma sa transforme aceasta intalnire intr-o etapa cruciala pentru adop­tarea unui acord global care sa urmeze protocolului de la Kyoto.  De ce a fost necesar summit-ul de la Copenhaga? Din motivele: “Climat” (incalzirea climatica, inmul­tirea catastrofelor naturale, distrugerile practic iremediabile asupra biodiversitatii etc.). Pentru cercetatori aceasta schimbarea climatica a avut si va avea consecinte devastatoare pentru planeta si pentru umanitate: crizele umanitare, exodurile, foametea, etc., tarile in curs de dezvoltare fiind cele mai vulnerabile. “Organizare”. In fata accelerarii incal­zirii globale, trebuie sa existe o mobilizare. Protocolul de la Kyoto expira in 2012. Nascut in anul 1997 ca urmare a summitului de la Rio (Brazilia) din 1992, acest protocol a intrat in vigoare pe 16 februarie 2005. Ratificat de 175 de tari, el este valabil pana in 2012. Este nevoie de trei ani pentru ratificarea efectiva a unui astfel de tratat, de aici necesitatea unui summit la Copenhaga in 2009. Trebuia elaborat un text echitabil care sa fie acceptat de toate tarile, care sa duca la limitarea emisiilor de gaze cu efect de sera, responsabile pentru reincalzire. Programele Natiunilor Unite pentru dezvoltare: PNUD aduc un ajutor financiar tarilor aflate in dificultate, pentru promovarea proiectelor pilot de dezvoltare durabila. De exemplu in Maroc, o tara dependenta de energia fosila, degradarea mediului costa foarte scump, mai mult de 13 miliarde de drhame (mai mult de un miliard de dolari) pe an conform Bancii Mondiale, facturi foarte mari pentru o tara care are probleme cu lupta impotriva saraciei. PNUD-ul subventioneaza un program de gestionare si de eliminare a policlorobifenililor (PCB), poluanti care se regasesc in principal in apa si care se descompun la temperaturi de peste 100 de grade. Exemple graitoare privind pericolul incalzirii climatice asupra biodiversitatii: conform cifrelor din 2009, in lista rosie a Uniunii internationale pentru conservarea naturii (UICN), privind speciile amenintate de disparitie, din 47.677 de specii studiate, 875 sunt deja dispa­rute si 17.291 sunt amenintate cu disparitia. De exemplu, «regina Anzilor» (Queen of the Andes), palmier capabil sa suporte presiunile mari din zonele foarte inalte ale Americii de Sud, este o specie aflata in pericol. In ceea ce priveste ursul polar acesta a intrat pe lista rosie in 2008, si se poate ca pana in 2100 sa nu mai poata fi vazut in salbaticie. Nivelul oceanelor. In februarie trecut, revista Climate Dynamics a publicat un studiu conform caruia nivelul apelor ar putea sa creasca cu un metru in urma­torii 100 de ani. Aceste rezultate au fost furnizate de o echipa de cercetatori de la Institutul Niels Bohr al Univer­sitatii din Copen­haga, in colaborare cu echipe din Marea Britanie si Finlan­da. In iunie trecut, un studiu publicat de revista  Nature Geoscience, a aratat ca aceasta crestere ar putea fi de 7 pana la 82 cm, cifre care se regasesc in predictiile GIEC (Grupul interguvernamental pentru evo­lutia climatului). (va urma) masterand Dana S%RGHIE Omul. Mai multe studii stiintifice exploreaza impactul reincalzirii climatice si a emisiilor de CO2 asupra sanatatii omului. Boli respiratorii, un caz de paludism in Corsica in 2006, chikungunnya (virus transmis de tantari) in Italia si altele : chiar daca studiile se contrazic in aceasta problema, ea ramane una deschisa. Gazul da efect de sera ? Efectul de sera este un fenomen natural care duce la cresterea temperaturii la suprafata Terrei, explica Denis Samyn, geolog de formatie, glaciolog  la Laboratorul Universitatii libere din Bruxelles (ULB). Concentratia acestor gaze de sera a fluctuat foarte mult in ultimele milioane de ani : la ciclul natural al Terrei se adauga incepand cu a doua jumatate a XIX, cantitati imense de gaz poluant care au aparut odata cu dezvoltarea industriala intensiva, agravand procesul de reincalzire climatica. Administrarea procesului de incalzire climatica constituie o provocare majora pentru planeta. Pentru ca masurile luate sa fie eficace se impune o mobilizare generala. Cu toate aceastea viitorul ramane in continuare incert. In cateva cifre : • 40% : este procentul pe care il asteapta Uniunea sud americana, in special Bolivia si Venezuela, din partea tarilor dezvoltate in ceea ce priveste reducerea emisiilor poluante in anul de 2020 fata de 1990. • 3,5 %: este cresterea emisiilor poluante de CO2 pe an incepand cu anul 2000. • 350 parti per milion  (ppm): este ceea ce numerosi oameni de stiinta estimeaza ca fiind limita superioara a prezentei dioxidului de carbon fara a fi periculoasa in atmosfera.• 2 grade Celsius : schimbarile climatice care dauneaza omului si mediului inconjurator sunt provocate de o crestere globala a temperaturii cu mai mult de 2 grade, conform cercetatorilor.• 20 pana la 30 de ani : este perioada in care vor disparea complet banchizele din perioada verii. Dar de acum in zece ani, oceanul Arctic va fi considerat mare deschisa navigatiei pe perioada sezonului estival.   5 Desfasurat sub presiunea opiniei publice, a ONG-urilor verzi si a demon­stratiilor de strada, summit-ul de la Copenhaga privind schimbarile climatice s-a zbatut pentru a gasi o solutie viabila pe termen lung la dezastrul climatic care se prefigureaza. Incheierea unui acord la Copenhaga intre cele 191 de state prezente a fost conditionat de trei probleme: banii, politica si stiinta, iar cele trei conditii au atarnat greu in finalizarea unui acord global privind necesitatea reducerii emisiilor de carbon si trecerea la tehnologiile verzi. Banii. O analiza a costurilor a aratat ca se impune o actiune imediata la scara globala. Pretul acesteia ar fi depasit cu mult de costurile migratiilor masive cauzate de incalzirea globala, asa incat reducerea emisiilor de carbon este imperativa. Ţarile industrializate, care au pompat miliarde de tone de carbon in atmosfera, vor trebui sa sustina financiar imple­men­tarea energiei verzi pe glob. Deocamdata, nu exista nicio intelegere privind impar­tirea, cheltuirea si transferul catre tarile in curs de dezvoltare a fondurilor. Politica Un acord global pentru limitarea emisiilor de carbon presupune o actiune concertata a tuturor partici­pantilor pentru aplicarea dispo­zitiilor tratatului. Asta ar insemna recunoasterea de catre guvernele nationale a unei autoritati suprastatale, care sa controleze si sa sanctioneze abaterile de la acord. Statele Unite s-au impotrivit intotdeauna unei asemenea subordonari (ex. pozitia acestora fata de raportul de la Kyoto). Dubiul stiintific Oponentii unui acord global privind mediul sunt incurajati de postarea recenta a mail-urilor unor cercetatori dintr-un institut de elita britanic: Centrul de Cercetari Climatice (CRU) al Universitatii East Anglia. Documentele postate, acopera un deceniu, si dezvaluie manipularea de catre cercetatori a datelor privind incalzirea globala. "Climategate" a bulversat lumea stiintifica si a pus la indoiala valabilitatea datelor privind cauzele incalzirii globale. Singura consecinta a vicierii datelor este, deocamdata, aparitia unor noi teorii ale conspiratiei. Incontestabil, atunci cand cadrul negocierilor este viciat de manipularea datelor, iar modelul permisiv al protocolului de la Kyoto este inca valabil negocierile s-ar putea sa nu aiba finalitate. In urma dezbaterilor de la Copenhaga, sistemul propus pentru adoptare a fost unul complex insa deschidea oportunitatile fraudelor financiare, dificil de controlat in tarile in curs de dezvoltare. 6 Reuniunea de la Copenhaga nu este ultima reuniune de acest fel, dar ar trebui sa fie ultima care va conduce catre un acord responsabil privind viitorul planetei. De asemenea, va trebui sa fie ultimul tratat in care obligatiile tarilor semnatare sa nu mai poata fi amanate insa cele 191 de tari participante n-au ajuns la niciun acord, prapastia dintre Nord si Sud, dintre tarile bogate si cele sarace fiind deocamdata insurmontabila. Divergentele dintre tarile sarace si cele bogate risca sa torpileze incheierea oricarui acord la summit-ul dedicat problemelor climatic. Fostul Vice-presedinte al Statelor Unite, Al Gore, si Rajendra Pachauri, presedintele grupului  interguvernamental pentru schimbarea climatica (GIEC) au primit premiul Nobel pentru pace in 10 decembrie 2007. De la sosirea sa in aceasta functie in 1993, vice-presedintele american a aratat un interes pentru ecologie iar documentarul sau, “An Inconvenient Truth”, i-a adus un Oscar la Hollywood. Chiar daca liderii statelor care au fost prezenti la summit-ul ONU pentru clima de la New York au recunoscut urgenta solutionarii problemelor de mediu, putine tari au anuntat actiuni concrete. BIBLIOGRAFIE: 1. Raluca Ion, Victor Popescu, Ioana Calen, Cine e de vina pentru incalzirea globala?, Cotidianul, 9 august 2007 2. Anca Petrache, Gata cu incalzirea globala?, Compact, 25 aprilie 2008 3. Incalzirea globala, http://ro.wikipedia.org. 4. Al Gore, Un adevar incomod, film documentar, regizor Davis Guggenheim 5. Marea cacealma a incalzirii globale, film documentar, producator Martin Durkin 6. Opinia Nationala, nr. 445 / 25. 02. 2008 7. www.ziare.com

O admiratie constanta, intemeiata pe lectura si studiu pentru Orient, in special pentru cultura si civilizatia chineza, ne-a motivat optiunea pentru efectuarea unei excursii, in toamna anului trecut, timp de 20 de zile, in China continentala, Macao, Hong Kong si publicarea, in curand, a cartii - China. Un univers fascinant de cultura si civilizatie. Din programul turistic au facut parte: Piata Tiananmen, Marele Zid, Orasul Interzis, Palatul de Vara, Complexul Mormintelor Ming (Beijing), Marea Pagoda a Gastei Salbatice, Situl arheologic si Muzeul Armata de Teracota (Xian), Templul Calului Alb, Grotele Budiste de la Longmen, pagode (Luoyang), Muntele Song­shman si Templul Shaolin (locul nasterii artelor martiale), sate traditionale (Wuzhen, Aberden), ateliere de prelucrare a ceramicii, portelanului, jadului, matasii, expozitii de arta (Beijing, Xian, Luoyang), gradini traditionale (Suzhou, Hangzhou), cazinouri (Macao), artere comerciale, muzee, temple (Shanghai, Hong Kong), croaziere pe Marele Canal, Yangzi, Huangpu, Lacul de Vest. China, a treia tara ca marime din lume, dupa Rusia si Canada, cu cea mai numeroasa populatie, dupa unele surse, 1,323 miliarde, 1/5 din populatia globului, este creatoarea uneia dintre cele mai vechi culturi si civilizatii, structurate in mileniul III i.H, anterioare fiind culturile si civilizatiile mesopotamiene, hinduse, si ulterioare, ebraica-iudaica, greaca, mezoamericane, etrusca, roma­na, islamica. Inventivului popor chinez, autoizolat geografic si cultural de Marele Zid, i se atribuie mai multe descoperiri, performante istorice, printre care: ceramica, tigla, portelanul, matasea, hartia, cerneala / tusul, scrisul, praful de pusca, moara de apa, roaba, busola, ceasul de apa, abacul, seismograful, magnetul, banii de hartie, tiparul. Tehnic si tehnologic, chinezii au excelat, de timpuriu, prin: prelucrarea jadului, producerea portelanului si a matasii, producerea fontei, otelului, forarea petrolului, construirea fortificatiilor, digurilor, canalelor, sistemelor de irigatii, podurilor, templelor, palatelor. Nu numai domeniul tehnic a inregistrat performante istorice, dar si cel filosofic, stiintific (astronomia si astrologia, matematica, filologia, istoria, medicina si farmacia), artistic. Trans­miterea valorilor culturii si civilizatiei din stravechi timpuri a fost posibila datorita unei performante speciale – a scrisului si, mai tarziu, a tiparului. Inventarea scrierii dateaza, dupa unii cercetatori, din perioada legendarului Imparat Galben / Huangdi (jumatarea mileniului III i.H.), primele ideograme fiind scrijelate pe carapace de broasca. In secolul III i.H. s-a unificat scrierea, iar tiparul cu caractere mobile a fost descoperit, mai tarziu, in secolul IX. In Europa, inventia tiparului este atribuita lui Johann Gutenberg, in 1440. Astazi, limba chineza, de origine sino-tibetana, are 8 mari dialecte si cateva sute de subdialecte importante. Dialectul mandarin sau putonghua este standard, vorbit in nord, in Beijing, la radio, la televiziune, este limba oficiala la ONU. Daca limbile, dialectele si subdialectele sunt atat de diferite incat locuitorii Chinei nu se inteleg unii cu altii, in schimb, scrierea este unitara, este inteleasa de toti. Scrierea are caracter ideografic, are aproximativ 35.000 de semne, dupa alte surse, 50.000. Presa foloseste aproximativ 3-4000 de semne, cei instruiti folosesc 5-6000 de semne, savantii folosesc zeci de mii de semne. In 1958, s-a creat un dialect fonetic, pinyin, cu 25 de semne pentru sunetele si literele latine, dialect folosit in unele enciclopedii si pe care-l invata strainii. Creatorii in domeniul filosofic au lasat drept mostenire urmasilor pana in contemporaneitate modele de gandire privind geneza si evolutia lumii, sensul si calitatea vietii, autoperfectionarea individului, armonia vietii sociale. Cele doua orientari filosofice traditionale sunt: taoismul, reprezentant principal este Lao Zi (604-517 i.H.), iar lucrarea fundamentala este Tao de Jing / Cartea Caii si Puterii Ei, si confucianismul, reprezentant principal este Kong Fuzi / Confucius (551-479 i.H.), lucrarea principala este Analecte /Dialoguri Filosofice. Acestea au impregnat si impregneaza gandirea stiintifica, tehnica si artistica, mentalitatile sociale si politice, fundamenteaza perseverenta intrecerii in orice domeniu, lupta pentru inalta performanta, dorinta de a invinge. Preocuparile stiintifice timpurii s-au obiectivat in tratate de astronomie si astrologie, de filologie, matematica, medicina si farmacie. Exemplificam. In domeniul astrologiei, una dintre cele mai vechi carti de divinatie este Yi Jing / Cartea Sacra a Schimbarilor, datata in mileniul II, dupa alti cercetatori, in mileniul I i.H. si pe care se intemeiaza intocmirea calendarului si a horoscopului. Practicile stravechi, de pe vremea legendarului Imparat Galben / Huangdi (mileniul III i.H.), de masaj, acupunctura, presopunctura, de fitoterapie, s-au structurat, de-a lungul timpurilor, in perioadele dinastiilor Zhou, Han si Tang. In 1578, Li Shizhen a creat un tratat de medicina si farmacie in 53 de volume, autorul fiind considerat, pe drept, cel mai mare medic chinez din toate timpurile. Cel putin doua lucrari de istoriografie si-au pastrat valoarea pana in zilele noastre: Insemnari istorice ce apartine lui Sima Qian (sec. II i.H.), Istoria Dinastiei Han a lui Ban Zhao (sec. I d.H.), prima femeie –savant a Chinei. O alta dominanta a culturii chineze este arta cu diferite ramuri: literatura, caligrafia, pictura, arhitectura, muzica, dansul, teatrul, circul – unele si-au pastrat continuitatea. Spre exemplu, sunt recunoscute ca valori literare si astazi: Cartea Stihurilor, Cartea Riturilor, Cartea Sacra, din perioada Dinastiei Zhou (sec. X i.H.), operele poetilor: Sima Xiangu (sec. II i.H.), Li Tai Pe, Wan Wei, Du Fu s.a. din perioada Dinastiei Tang (sec. VIII d.H.). Primul mare caligraf, Wang Xishi (secolul IV d.H.) este si astazi un model pentru cei care se initiaza in aceasta delicata arta. Chinezii au excelat si exceleaza in sport, in anumite sporturi, ei au o traditie indepartata a artelor martiale – Kung Fu – constituite dupa patrunderea budismului in China, in secolul I d.H, din care au derivat mai multe stiluri: taijiquan, nanquan, xixgyiquan, changquan s.a., adaptate si raspandite de japonezi ca: judo, jiu jits, shiatsu, ninja, prezente in concursuri mondiale, europene, olimpice. O performanta recenta a fost organizarea Olimpiadei de la Beijing, in 2008, si ocuparea locului I intre cele 86 de tari medaliate. Din autocar am privit Satul Olimpic, Stadionul National / Cuibul Pasarilor, Centrul National Acvatic / Cubul de Apa, Centrul National pentru Arte Performante, cu design postmodern, futurist. Pentru organizarea Olimpiadei, s-au alocat 40 de miliarde dolari pentru construirea si renovarea a 72 de stadioane si arene de antrenament, 59 de sosele noi, 3 poduri noi, o linie de metrou speciala, un nou aeroport, zgarie-nori pentru sedii ale birourilor de presa, noi hoteluri pentru cazarea oaspetilor. Dintre cele 204 tari participante si 86 tari medaliate, primele locuri au fost ocupate de: China (51 aur, 21 argint, 28 bronz), SUA (36 aur, 38 argint, 36 bronz), Rusia (23 aur, 21 argint, 15 bronz), Marea Britanie (9 aur, 13 argint, 28 bronz), Germania (16 aur, 10 argint, 15 bronz). Au urmat: Australia, Coreea de Sud, Japonia, Italia, Franta etc. Romania a ocupat locul 17 (4 aur, 1 argint, 3 bronz). (va urma)

Nu spunem nici o noutate atunci cand constatam ca, de douazeci de ani incoace, Romania s-a aflat si se afla – fie ca o recunoaste oficial, fie ca nu – intr-o acerba comptetitie cu grupul tarilor central si est – europene. E vorba de „suratele” noastre ex-comuniste, alaturi de care ne-am asezat la startul tranzitiei de la socialism la capitalism. La inceput, fireste, tinta strategica a constat in raspunsul la intrebarea cine isi va face cel mai repede si cel mai bine lectiile pentru admiterea in Uniunea Europeana. Dupa cum se stie, examenul l-am picat in primavara lui 2004, cand Romania, alaturi de Bulgaria, ramaneau pe dinafara Comunitatii, in vreme ce alte zece state, unele cu pretentii extrem de modeste, isi sarbatoreau cu focuri de artificii reusita. In fine, la „reexaminarile” din 2007 ni s-a deschis si noua usa, iar din momentul acela competitia temporar intrerupta cu tarile nou venite in UE s-a reluat si mai acut, miza fiind acum constructia europeana si performanta economica. In primii ani, impinsi din spate de vantul prielnic al boomului financiar mondial, ne-am amagit cu speranta ca putem fi mai buni decat cei din jurul nostru. Economia duduia sau ni se parea ca duduie, comertul si investitiile infloreau pe datorie, iar ritmurile de crestere economica bateau toate recordurile. Intr-o betie de cuvinte si false trairi, se vorbea despre o Romanie ce promitea sa devina noul „tigru european”. A sosit insa implacabil momentul zguduitor al adevarului odata cu declansarea crizei economice mondiale, cand am putut constata pe pielea noastra cat de dependenta, fragila si vulnerabila era constructia europeana din Romania. Iar de atunci s-a declansat o noua si dura competitie cu tarile central si est-europene: batalia pentru supravietuire si iesirea din criza cu cat mai putine pierderi posibile in prezent si cu cat mai multe sanse de reusita in viitor. Cum stam pana una alta in aceasta lupta pe viata si pe moarte? Unii zic ca mai rau de atata nu se poate. {i o analiza comparativa cinstita pare sa le dea dreptate. O facem chiar eliminand exceptiile care, pana la un punct, pot parea de-a dreptul inexplicabile, misterioase. Discutam de cazul Poloniei, despre care se poate spune ca este singura tara europeana ce se poate lauda ca a ocolit recesiunea, economia sa inregistrand de pilda o crestere economica de 2,8 la suta in ultimul trimestru al anului trecut. Dand, asadar, de o parte situatia Poloniei care s-a impus in ultima vreme ca un model al reusitei acolo unde altii, mai cu blazon, au dat-o in bara, ne putem compara, sa zicem, cu Ungaria si Bulgaria, tari mai pe masura noastra. Daca ne amintim bine, in toamna lui 2008, atunci cand noi mai traiam leganati de iluzia unui „dolce farniente”, Ungaria se declara in pragul colapsului economic si financiar. Isi recunostea adica intrarea in incapacitate de plata. Ce s-a intamplat de atunci? In primul rand, s-a schimbat guvernul, venind la putere unul activ si inteligent, S-au schimbat, prin urmare, viziunile si strategiile. Printr-un program de masuri dure, aplicate in primavara lui 2009 radical si fara taraganari, guvernul a inghetat salariile bugetarilor, a redus pensiile si a majorat varsta de pensionare la 65 de ani. Economiile la bugetul de stat au fost anul trecut de 5 miliarde euro. Concomitent, s-au redus contributiile de asigurari sociale de la 32 la suta, la 27 la suta, si impozitul pe venit pentru persoane fizice si companii. Urmarea: Ungaria a reusit sa-si reduca deficitul pe anul trecut sub nivelul de 4 la suta, adica de aproape doua ori mai mic decat cel al Romaniei si, desi a accesat un imprumut de la FMI de valoare apropiata de cel contractat de tara noastra (aproximativ 20 miliarde de euro), anunta astazi ca va refuza banii Fondului, intrucat este capabila sa-si acopere singura necesitatile de finantare. Cata deosebire fata de Romania, care asteapta cu deznadejdea inecatului colacul de salvare al transelor imprumutului extern ! Dar umilinta noastra nu se opreste aici. O comparatie a programelor anticriza puse in aplicare in Romania si Bulgaria, ne da ca perdanti iremediabili. Vecinii nostri din sud s-au miscat in conditii de criza mult mai repede si mai inteligent decat noi. Au redus impozitul pe profit la 10 la suta si cel pe dividende la 5 la suta si anunta micsorarea valorii TVA de la 20 la suta, la 16 la suta. In felul acesta, Bulgaria a devenit tara cu cel mai mic nivel de impozitare din Uniunea Europeana, dar si cu unul din cele mai reduse deficite bugetare: doar minus 0,8 la suta din PIB, anul trecut. Mai mult, sunt tot mai clare semnalele ca, sufocati de impozitul forfetar si de povara fiscalitatii, tot mai multi intreprinzatori romani isi muta afacerile in Bulgaria, profitand de mediul de afaceri mai prietenos. De ce a ramas Romania in coada cursei pentru iesirea din criza? 1. Pentru ca politicile guvernamentale nu au avut ca tinte prioritare reducerea deficitului bugetar, atragerea masiva de fonduri europene si un context macroeconomic intern stabil, respectiv a inflatiei si dobanzi tot mai mici pe piata bugetara. 2. Pentru ca guvernul a aruncat banii de la FMI pe pensii, salarii si pe dobanzile la imprumuturile pentru plata obligatiilor bugetare. Problema este ca banii au intrat in consum si nu s-au dus in investitii sau in restructurarea aparatului bugetar. 3. Desi guvernul a promis ca va bloca 7 procente din PIB pentru investitii (mai mult de 10 miliarde de euro in proiecte de infrastructura), executia bugetara pe anul trecut arata ca abia 4,6 la suta din PIB au avut aceasta destinatie. Consecinta: formarea bruta de capital s-a contractat cu 25,3 la suta, in timp ce cheltuielile cu asistenta sociala au urcat cu peste 18 la suta. 4. Politicile monetare si guvernamentale nu fac ceea ce trebuie, adica in loc sa stimuleze ramurile cu ciclu scurt, precum serviciile si comertul, care sunt mai putin senzitive la dobanzile inalte, se cramponeaza tot de cartea mobiliara, diminuand astfel posibilitatile ca economia sa-si reia cresterea. In concluzie, desi la inceputul crizei financiare Romania se afla pe o pozitie superioara fata de alte state europene din preajma sa, intr-un singur an ne-am risipit sansele de salvare pentru ca, practic, nu am facut altceva decat sa mimam lupta cu criza. Am mimat atunci cand mult dezbatuta reducere a cheltuielilor publice a ramas doar la nivel de intentie. Am mimat si atunci cand ne-am propus un calendar al masurilor anticriza tardiv, defazat si ineficient. In vreme ce Ungaria si Bulgaria, dupa cum am vazut, au luat taurul de coarne la timpul potrivit, Romania abia acum isi propune sub presiunea evaluarilor FMI, niste termene iluzorii: aprobarea legislatiei responsabilitatii fiscale (in 30 martie anul curent), aprobarea legislatiei revizuite a pensiilor, a reformelor administratiei fiscale si a celor in domeniul finantelor, autoritatilor publice (in 30 iunie), aprobarea legislatiei de implementare a legii salarizarii in sectorul public (30 septembrie). Mimam in continuare si acum, cand Guvernul anunta, demagogic, un nou program anticriza (al catelea?) si crearea unui dubios Fond National de Investitii (un nou FNI?), cand pentru altii criza da semne certe ca a trecut deja. Bine a zis cine a zis ca, asa cum Germania exceleaza in productia de masini, iar Elvetia in cea de ceasuri, Romania bate probabil recordul in reforme si strategii neduse pana la capat, care zac uitate prin sertare si arhive. Consecinta dureroasea este ca, in materie de criza, nu mai avem termeni de comparatie cu vecinii nostri. A aparut acum, ce-i drept, o slaba consolare: Grecia cu dezastrul sau economic. Dar atata vreme cat grecii castiga anual 10 miliarde de euro din turism si cat mai au si o puzderie de insulte insorite de vanzare, este discutabila pana si paralela dintre criza din Romania si cea din Grecia. {i atunci ce altceva ne va mai ramane decat sa ne digeram de unii singuri frustarile si neputinta?

In mare masura, principala masura anticriza este sa numeri zilele pana in vara. Singura problema este ca nu stii, ci doar speri, ca din vara situatia va fi mai buna. Mai mult, acelasi “program”, adica speranta ca odata cu trecerea timpului situatia va fi mai buna, a fost activ si anul trecut. {i nu a prea avut rezultate. Firmele inchise sunt peste 120 de mii, alte cateva zeci de mii sunt in reorganizare judiciara, si spera sa scape de faliment dar au putine sanse. Asa ca strategia “a strange din dinti si a spera ca trece criza” a ramas singura activa. S-a spus, pornind de la aceasta “strategie” ticaloasa, ca in fond, criza are si o parte buna pentru ca asaneaza economia, inlatura firmele care nu merg decat pe pierderi iar cele care raman pe piata au in fata un viitor stralucit. Cand va fi acest viitor, nu se stie exact; dupa criza, candva...Aceasta este doar o chesitune total falsa, din pacate. Nimeni si nimic nu garanteaza succesul intr-o lume postcriza. Aceasta va depinde de cu totul alte repere si conditii. Iar primele prognoze despre aceasta lume nu sunt tocmai increzatoare nici macar pentru Romania, o piata inca a cerereii si nu a supraofertei. Ce nu se vor schimba sunt legile economiei si ale managemenului performant: pretul va conta evident, calitatea se va impune desigur etc. Dar, pentru o economie a vanzatorului, schimbarea accentului in favoarea cumparatorului va fi un al proces dificil de adaptare. Cred, insa, ca este o discutie mult prea timpurie despre lumea post criza. Deocamdata nu am depasit etapa in care ne punem sperante ca vom trece iarna si apoi odata cu primavara se va incalzi si atmosfera economica. Asta pentru ca nimic altceva nu vine din partea celor care cel putin verbal sustin ca se preocupa de starea economiei. Nu sunt un mare adept al stimulilor economici dar e clar ca sunt cel putin cateva masuri care au capacitatea sa nu aduca hazardul moral si sa sprijine prin masuri active economia. Programele anticriza au disparut de mult – inainte sa apara – si asta nu pentru ca guvernantii nostri ar fi adeptii unei piete libere in care statul trebuie sa joace un rol neutru, ci pentru ca fie nu stiu ce sa faca, fie nu au bani sa faca ceva si cel mai probabil ambele. Faptul ca nu refuza ideea este dovedit de micile gesturi pe care reusesc totusi sa le faca, cum a fost “prima casa”. Dar fara impact si fara anvergura. Au fost si gesturi cu sens, cum este reluarea facilitatii de somaj tehnic dupa o sincopa neplacuta. E genul de masura care poate sa stimuleze si sa economiseasca. Oamenii nu vor fi dati afara in aceasta iarna, primesc 75% din venituri si statul nu mai incaseaza CAS. Pe care oricum nu l-ar fi incasat daca urmau disponibilizari. Asemenea masuri pot fi mult mai numeroase si mai active, dar preocuparea principala a guvernului este de a restructura printr-un hatis de legi si prevederi ciudate. {i atunci nu pe clementa sau inteligenta guvernului putem conta ci pe rugaciuni, sansa si totusi efort propriu. Nici vorba de clementa, bine^nteles. Chiar mai mult decat atat. Fiscul este intr-o campanie puternica de a aduna venituri la buget cu toate mainile, cu toate fortele. Desi nu are decat o imagine relativa asupra starii fiscale sau compensatiilor reciproce, fiscul se agita mai mult ca niciodata: pune secestru, blocheaza conturi, aplica dobanzi penalizatoare, strange cu usa persoane fizice sau juridice, orice. Isi face treaba? Da, dar trebuia sa-si faca treaba acum trei ani. Presiunile de acum sunt justificate partial dar nu total, nu fac decat sa ingroase norii pentru economia romaneasca. Fiecare trebuie sa-si plateasca taxele dar prin aplicarea dobanzii de 0,1% pe zi la restante, intr-o perioada dificila ca aceasta, inseamna moarte sigura. Cine isi poate permite asemenea cuantificari daca pur si simplu isi duce viata de azi pe maine? Chestiunea asanarii economiei este una absurda. Nu poate fi un obiectiv pentru nimeni cu atat mai putin pentru guvern, daca va vrea sa mai aiba economie activa si nu doar cateva multinationale care vand scump si produc ieftin. Fiscul trebuie, desigur sa faca presiuni. Dar Romania sufera de o mare si grava problema care se rasfrange fatal si asurpa organelor fiscale. De aceea, o decizie de genul celei din Germania care este dispusa sa cumpere date de la orice turnator despre conturi secrete ale contribuabililor germani din Elvetia, este foarte greu de acceptat la noi. Asta, din simplu motiv ca fiscul, ministerul de finante si guvernul, nu si-au castigat accetabilitatea sociala. Controale selectate, impozite aberante, realizari putine si sarace, toate au subminat autoritatea institutionala. Despre ce parteneriat ar putea fi vorba atunci, intre autoritati publice comprimse si entitati private hamesite? Despre nici unul! Marea drama a economiei romanesti este de fapt in acelasi ton cu al societatii romanesti si de aceea, sperantele ca lumea post criza va fi una mai buna, din pacate, fac parte din aceeasi categorie cu rugamintile pentru trecerea iernii. Cu bine.

„Omul de nadejde isi propune sa serveasca, spre deosebire de politician care pretinde sa porunceasca” Mircea Vulcanescu Inca din vara anului 2008, cand deja criza economico – financiara mondiala „musca” chiar din greu din resursele oamenilor, mai multi dintre „capii” unora dintre cele mai importante afaceri din lume propuneau masuri pentru iesirea din criza. Revista „Chalange's” a reunit asemenea propuneri sub titlul nu doar incitant ci si semnificativ „Cei 10 stalpi ai intelepciunii”. Titlu incitant, tinand seama de formula biblica a „stalpilor intelepciunii”. Iar titlu semnificativ, deoarece este vorba de capitalisti internationali dintre cei mai insemnati, de manageri cu o mare experienta acumulata, de specialisti ce propun masuri ce ar putea friza in conceptia unora mai putin familiarizati cu economia, cu flexibilitatea teoretica si practica in domeniul economiei, obiectiv necesara, intentia de a diminua substanta capitalista a unor sau altor actiuni sau activitati. Ceea ce nu este deloc adevarat, desi in dezbaterea actuala de idei, pe segmente vestice dintre cele mai importante, se discuta adeseori despre o cale post – capitalista, cu precadere institutionala. Oricum, referitor la ceea ce am amintit, se incerca - si se incearca si acum – pierderea a cat mai putina substanta economica in conditiile unei crize economice mondiale atroce, din pacate inca departe de a se termina, nici in plan general – mondial - si nici, in special, pentru economiile mai vulnerabile unde efectele crizei se vadesc si acum extrem de abrupte. Ceea ce a facut si face ca „Cei 10 stalpi ai intelepciunii” sa se afle inca in plina actualitate... Dar care sunt cele 10 pachete de masuri la care facem trimitere? Primul dintre acesti „stalpi” este lupta impotriva hipersensibilitatii care frizeaza superspeculatia. Hipersensibi­litate pentru ROE (return on equity), in speta o rata cu mult mai inalta a „reintoarcerii fondurilor proprii” la banci in conditiile in care ratele de crestere economica si de crestere de productivitate se situeaza la niveluri cu mult mai mici. In fapt, afirma Henry Lachmann, presedintele Consiliului de supraveghere de la Schneider Electric, pietele devenisera, au devenit atat de speculative, incat nu mai exista nici un fel de „affectio societatis” intre intreprinderi si actionarii lor. Am asistat si asistam la „o pierdere de sens”: bancile de investitii nu mai au din investitii decat numele, ele au devenit „banci de trading”, stabilimente de speculatie in care operatorii animati de chiar cupiditatea lor, imprimata de sefii lor, fac „allers – retours” in cateva nanosecunde. Rezultatul: volatilitatea a devenit astfel incat pentru unele grupe de capital rotatia se petrece la fiecare 6 luni, un orizont de timp care nu are nimic de-a face cu cel al intreprinderilor industriale. Pe o asemenea baza, „timpul” intreprinderilor a fost si inca este deconectat, mai mult sau mai putin, de catre „timpul” pietelor. Programele de investitii acopera mai multi ani in vreme ce pietele, cu influenta derivatelor respective, anticipeaza si caricaturizeaza miscarile firmelor, nefiind interesate deloc de ambitiile si proiectele firmelor pe termen lung, strict necesare unor clarificari pentru perspectiva. In asemenea conditii, sistemul financiar aproape ca nu mai serveste finantarii economiei reale, dimpotriva, el este in curs s-o otraveasca. Cuvantul de ordine pe care trebuie sa-l utilizam ca atare, in conditiile in care bancile au avut si au profituri mult mai mari decat activitatile, este „trezirea la realitate”. „Sa terminam cu parasutele aurite” si „superbonusurile” – iata cel de-al doilea „stalp”. Este vorba, astfel, de diriguitorii de banci recompensati pentru proasta lor gestiune si care au devenit puncte esential vulnerabile aferente crizei. Sunt practici corupte si care pot compromite - si chiar au compromis, compromit – securitatea economica a Americii, arata in acest sens John McCain, fost candidat republican la presedintia Statelor Unite. Pe o asemenea cale „se poate deconecta speculatia”, mai ales daca remuneratiile respective vor fi incadrate pe mai multi ani, acestea urmand a fi varsate odata cunoscute toate efectele tranzactiilor realizate, de fapt redusa distributia imediata a bonusurilor care impinge operatorii sa degajeze profituri pe termen scurt. „Sa trecem peste rezultatele trimestriale” este cel de-al treilea „stalp”. In fapt, intr-o lume economica necesara, actionarii trebuie sa fie „tovarasii de drum” ai firmei, ai firmelor, pe care sa le acompanieze pe termen lung, furnizandu-le mijloacele necesare pentru dezvoltarea lor. Or, cam dupa 2004, 2005, actionarii au devenit din ce in ce mai nehotarati si nesiguri in schimburile lor, ^n gestica lor. Ceea ce a contribuit si contribuie la amplificarea volatilitatii actiunilor si a instabilitatii pietelor. Principala cauza? Diriguitorii de firme, mai bine spus o anume latura a comportamentului lor. In speta, „publicarea rezultatelor trimestriale”, aceasta „tiranie” a trimestrelor care a deteriorat si deterioreaza proiectele pe termen lung. Trebuie explicat actionarilor investitiile care trebuie facute pe termen lung si urmarite insistent. Rezultatele trimestriale au dobandit o mult prea mare imporanta. Trebuie, fiereste, transparenta, dar 3 luni sunt foarte putin in viata unei intreprinderi. Este suficient ca o linie de productie sa aiba o mica intarziere, ca un produs sa nu „iasa” chiar la data anuntata, pentru ca un astfel de curs sa se prabuseasca si pentru ca salariatii, bancile, autoritatile de control si investitorii sa-si puna numeroase intrebari. Aproape imposibil in asemenea conditii de a pilota pe termen lung. „Am devenit in prea mare masura sclavii comunicarii financiare, ceea ce este socant”. Reglarea „hedge funds”-urilor este un alt astfel de stalp. Criza „subprimelor” a inceput practic atunci cand banca de afaceri americana „Bear Stearns” a anuntat ca 2 din „hedge funds”-urile sale pierdusera cvasi totalitatea capitalurilor lor. Fondurile speculative sunt, deci, responsabile de actuala deruta? Daca il avem pe „nu”, trebuie sa tinem seama ca mii si mii de fonduri speculative au fost si sunt girate si gestionate de catre indivizi avand pozitii diferite, practic o diversitate care garanteaza un aport substantial de lichiditati. Iar daca il dorim pe „da”, trebuie sa avem in vedere ca dupa cvasifalimentul LTCM-ului din 1998, hedge funds-urile, putin reglementate, cel mai adesea implantate offshare, destul de obscure in gestiunea lor, prezinta „capul vinovatului ideal”. %n buna masura, acum, hedge funds-urile au cunoscut si cunosc grave dificultati, iar bancile le-au redus drastic imprumuturile. Ele si-au limitat deja, in pofida vointei lor, efectul de levier, ceea ce a reprezentat si reprezinta o anume maniera de a asana sistemul. O concluzie ar putea fi aceea ca „nu fondurile speculative ca atare sunt responsabile de criza, dar ele au fost si sunt actorii crizei. Nu ele au inventat transele de credit toxic, dar ele le-au absorbit si, dupa aceea, le-au revandut” (Dominique Senequier, presedintele lui „Axa Private Equity”) (va urma)

De la sintagma „oikos nomos”, provenita din vechea Elada, termenul de economie a evoluat extrem de mult, dob$ndind noi valente de-a lungul timpului. Deseori minimizat ca importanta, deseori blamat (sa ne aducem aminte de perioada „Evului Mediu intunecat”, cand figurile religioase asociau termeni precum dob$nda cu diavolul insusi), expresia a ajuns in ziua de astazi un termen deosebit de important pentru multitudinea aspectelor vietii noastre, pornind probabil, de la motto-ul disciplinei, conform careia „o nevoie satisfacuta creaza alte nevoi”. Av$nd in vedere aceste aspecte si consider$nd demersul economic primordial acela de alocare eficienta a resurselor, si asa extrem de limitate, se ridica, din nou, problema diminuarii efectului de entropie pe care societatea umana il manifesta. Cum putem insa evada din sfera teoriei, destul de frumoasa si sterila, spre aspectele practice esentiale pentru limitarea impactului nostru asupra planetei? Ca sa fim cinstiti, trebuie sa admitem faptul ca exista oameni, in ziua de astazi, care nu sunt nicidecum adeptii teoriei incalzirii globale, degradarii mediului, actiunii negative a oamenilor asupra Pam$ntului. Argu­mentele acestora, suficient de fundamentate stiintific, cateodata prezentate chiar ironic sau arogant, sunt menite sa atraga suficienti adepti de partea lor. Ce ne facem insa daca acesti oameni nu au dreptate? Ce ne facem daca intr-adevar acesti oameni de stiinta si specialisti (a caror reputatie nu o pune nimeni la indoiala), se inseala? Ce ne facem daca de fapt, scenariile din filme precum „2012” sau „Avatar”, dincolo de un holywood-ism clasic si deja devenit cliseu, ascund un alt secret, mai negru dec$t ne-am fi putut imagina? As dori sa incep prin a mentiona ca sunt un adept al impactului negativ al oamenilor, in general, asupra planetei. Asadar, sustin nevoia urgenta de a lua masuri concrete in sensul reducerii daunelor pe care le cauzam. Insa trebuie sa privim acest aspect din punct de vedere economic, deoarece importanta conceptului este cov$rsitoare. Dar nevoia concreta de astfel de actiuni nu este reflectata de int$lniri de genul Copenhaga, unde, datorita birocratiei, progresele au fost fie inexistente, fie reduse. Nevoia concreta ar trebui, in opinia noastra, sa porneasca de la educarea corecta a indivizilor. Oamenii au devenit extrem de consumatori, ritmul de consum a crescut in progresie geometrica, comparativ cu ritmul de crestere a veniturilor. Iata versurile unei melodii foarte cunoscute, „oamenii cheltuie si banii pe care nu-i au”. Calatoresc fara sa aiba mijloacele necesare pentru a intretine calatoria respectiva. Unde ar fi raspunsul? Unde ar fi solutia? In primul r$nd, demersul educativ este unul de durata. Rezultatele se vor vedea in 15 – 20 de ani, atunci c$nd copilul pe care il invatam sa nu arunce h$rtii pe jos, sa stinga lumina atunci c$nd iese din camera, va reusi sa propage acest demers mai departe. Avem insa, din perspectiva economica, de-a face cu trei aspecte esentiale, ilustrata ^n foto 1. Deseori, aceste concepte se afla in conflict unul cu celalalt. Sau, mai bine zis, interesele oamenilor „din umbra” se afla in conflict. Sa luam, de pilda, profitul. C$te din companiile petroliere pun accent pe componenta dezvoltarii durabile mai mult dec$t pe componenta profit? C$te pun accent mai mult pe calitatea mediului comunitatilor pe care le afecteaza dec$t pe secatuirea resurselor? Intrebare retorica, cu raspuns trist. Iar actiunile de responsabilitate sociala, desi laudabile, reprezinta doar „v$rful icebergului”. La nivel declarativ, fiecare companie implementeaza masuri pentru dezvoltarea durabila. Dar c$te dintre companiile producatoare de electrice si electrocasnice, autovehicule, produse chimice si petroliere au reusit sa treaca, din sfera declarativa in cea concret, practica? Cred ca le putem numara pe degete. Timpul pentru autoeducare este acum. Oare chiar ne pasa at$t de putin de cei ce vor urma? Care ar fi o modalitate concreta de a face acest lucru? Asa cum spuneam, autoeducarea, coroborata cu educarea indivizilor. Trebuie sa realizam trecerea de la nevoi materiale la nevoile motivationale. Sa motivam oamenii sa constientizeze necesitatea rationalizarii consumului lor. Acest deziderat este insa ceva ce, in ziua de astazi, ram$ne un simplu deziderat, o utopie. De ce? Pentru ca, in special in fostele tari din blocul comunist, consumatorii au fost si asa zeci de ani captivi unui sistem care incorseta orice tentativa de cheltuire a banilor. Asadar, proaspat scapati de aceasta „stafie” (20 de ani nu reprezinta mult, in spectrul istoriei), este normal ca oamenii sa lase apa sa curga la dus, sa adoarma cu televizorul sau calculatorul aprins, sa cumpere produse sofisticate. Este, daca mi se permite, o refulare a zecilor de ani de privatiuni si nevoi pe care i-am avut p$na acum. Sau mai bine spus, cei de dinaintea mea i-au avut, deoarece nu ma pot include in generatia care a trait sub comunism, av$nd putini ani atunci. {i iata ca, acum, la putin timp dupa aceste turbulente majore din istoria oricarei tari, este nevoie de reeducare, dar o reeducare globala, pentru toti cetatenii planetei. Insa, aici intervine utopia, pentru ca, niciodata, de pilda, un cetatean din Asia de Sud Est (regiune eminamente saraca, vorbind despre populatia majoritara) nu va fi deschis la educatie ecologica asa cum este deschis un vest european. Oare unde vom fi peste 50 de ani? Ce mutatii vom produce planetei? C$t de constienti vom fi de necesitatea conceptului de dezvoltare durabila peste at$tia ani? Vom fi capabili sa devenim eco-eficienti? Campaniile „verzi” cheltuie miliarde de euro, dolari, dar asta nu conteaza daca efectul imediat, si propagat nu v-a fi suficient de puternic. Aceste c$teva cuvinte nu sunt menite neaparat pentru a oferi raspunsuri, ci pentru a da nastere unor intrebari. Este bine sa ne punem aceste intrebari, pentru ca astfel vom fi singuri fortati sa g$ndim, sa gasim solutii, impreuna, prin cooperari reale, nu declarative. Sa speram ca vom fi suficient de lucizi pentru a lua deciziile corecte, altminteri viitorul nu suna prea bine...